19.05.2010
Am o stare naspa. La 11 dimineata m-a sunat mama sa-mi zica vestea trista. Dupa o suferinta de 2 luni, in care nu-i mai recunostea uneori nici pe cei dragi, bunicul meu s-a stins, usor, in somn. Nu stiu ce simt. Durere sufleteasca si tristete ca s-a dus si "ultimul dintre mohicani" - asa ii placea sa-si spuna, razand. Sau multumire sufleteasca si usurare ca s-a stins demn, ca un vrednic veteran de razboi ce era, fara sa se chinuie si fara sa sufere din cauza bolii.
Am in memorie poza de la cununia religioasa a bunicilor mei. In sepia. Ca asa se facea pe atunci. Bunica in rochie alba de mireasa, cu trena lunga, bunicul in costum de ofiter, proaspat absolvent de Scoala Militara. Era poate anul 1942 sau 1943, nu stiu exact. Dar erau atat de tineri si de frumosi. Bunica zambea timid, dar atat de frumos, ca o starleta de cinema. Bunicul statea drept si semet, cu mana pe sabia de la brau, mandru locotenent-major, cred, de cavalerie. Si numai cine il cunostea bine sesiza ca, de fapt, e un pic aplecat spre bunica, protector, atent, iubitor.
A urmat o perioada mai grea pentru casnicia lor. Armata romana avea nevoie de toti barbatii care puteau merge pe front, iar bunicul meu si-a onorat indatoririle cu varf si indesat. Nu a luptat cu arma in mana, fata in fata cu dusmanul, poate pentru ca studiile economice facute i-au asigurat un post "caldut" la hartogaraia regimentului din care facea parte. se ocupa, impreuna cu alti colegi, de impartirea bugetului regimentului si a soldelor militarilor.
Desi, poate, nu i-au suierat gloantele inamice pe la ureche in linia intai, tot a venit de pe front cu sechele psihice si fizice. Au ramas fara mancare si si-au mancat hamurile de la cai, apoi animalele, unul cate unul. Rau trebuie sa mai fi suferit atunci cand a trebuit sa-si impuste calul alb, pe Tarzan. Apoi numai Dumnezeu stie ce a fost in sufletul lui cand si-a gasit prietenii morti - ei jucau sume mari la barbut, luand din banii soldatilor. Pierzand, nu aveau de unde pune banii la loc si sfarseau prin a-si trage un glont in cap.
Nu am sa uit nici acea frumoasa zi de vara cand am urcat - bunic si nepoata - de la Paltinis, sus, pe Gaujoara. Pe o cararuie de munte, am urcat sinuos printr-o padure, pentru ca, in final, sa ajungem intr-o poiana insorita, de unde se vedea in departare, tot Sibiul la picioarele noastre.
Am multe amintiri frumoase cu bunicul meu. Imi placea mustata lui, care ma intepa cand ma pupa "buniceste" pe frunte. Imi placea sa stau sa-l vad cum se "spumuieste" cu pamatuful pe fata, atunci cand trebuia sa se barbiereasca, si imi punea si mie pe varful nasului un pic de clabuc. Imi placea brisca pe care o avea in permanenta la el. Adica briceagul marisor. Cu maner verde. Ca de sticla. Cu el taia felia de paine, alteori cu el taia cracutele pentru frigarui, alteori rosiile de salata.
Imi placea ca la fiecare pensie mai lua cate ceva pentru nepotica lui draga. De fiecare data primeam cate ceva de la el sau imi spunea ca mi-a mai luat ceva pentru "zestre", cand m-oi marita. dar, din nefericire, accidentul vascular cerebral de acum 10 ani i-a schimbat mentalitatea. Si, atunci cand imi era mai greu si i-am cerut ajutorul, acesta nu a venit. I-am scris o scrisoare pe 10 pagini, justificandu-i dorinta - si nevoia - ca el sa ma ajute. Putea sa o faca, dar nu a facut-o. Poate nu a inteles, desi pusesem tot sufletul in acea scrisoare, poate nu a putut, poate a fost influentat sa nu o faca. Dar asta nu o voi sti niciodata, cel putin nu in aceasta lume.
Stiu doar ca azi l-am condus pe ultimul drum. Stiu ca mi-a parut rau ca inmormantarea a avut totusi si unele mici lacune. Dar eu ce pot sa fac? Sunt un nimic in fata lumii...iar viata nu e decat iluzie si vis...

DORMI IN PACE, BUNICULE! SA AI SOMN LINISTIT!