joi, 24 iunie 2010

01.06.2010
In primul rand, "La multi ani!" copilului Cindy. Astazi facem 4 anisori. He, he. Parca mai ieri eram - botz cu ochi la tzatza mamei. Na, ca au trecut patru anisori de cand sunt cu mami si cu tati meu, care ma iubesc si ma rasfata.
Stau in pat cu laptopul intre labute si cu o gheruta tastez cate o litera. Hi, hi. Bine ca m-a invatat tati cum se face. Si mi-a facut si cont pe Hi5. Asa, numa. Ca sa vada lumea mumusete de fititza. Am deja patru lupisori frumosi in lista de prieteni care se bat intre ei si-mi fac invitatie pentru un bol de spaghete cu carnita.
Mi-am, mi-am. In seara asta mi-a promis mami ceva bun. Mi-am, mi-am. Sa fie biscuiti din-aia rotunzi cu gust de sunca, sau biscuitei sub forma de osisor si cu gust bun de carnita? Sau niste batoane de cereale? Sau, poate, o jucarie noua. Uuuuu. Abia astept sa vad daca imi ia o jucarie noua si abia astept sa chitai din ea. Daaaaaa! Are gust bun chitaitoarea aia.
Daaaaa. Si vine mami. O aud pe scari. Ia sa latru eu sa o avertizez ca am fost cuminte si, daca nu a venit cu un cadou ma agat de pantalonii ei. Uite-asa! Macar sa-mi fac si eu o jucarie. Pai nu?
Dar daaaaa. Mami mi-a adus biscuitei, cremwursti si o mingiuta tare frumoasa. Si un breloc cu luminite, care se pune la zgarda. Imi place. Imi place. Imi place. Dar mai bine il atarna de coada. Ca acolo il vad si eu mai bine, fara sa ma uit in oglinda.
30.05.2010
Mi-e somn. Dorm pe mine. M-am culcat la 2 azi-noapte. M-am trezit la 9. Jumate. Si mi-e somn. Rau. Am si mancat niste jambon si niste cozonac. Si poate de asta imi este infiorator de somn. Si de lene. Mainile si picioarele imi sunt umflate. Am mancat sarat aseara. Si nu numai de asta.
Ma simt naspa. Mi-e somn, mi-e lene, picioarele nu-mi incap in papuci, nu pot strange mana-pumn si mi-e incredibil de lene. Daaaaaa! Mi-e lene. As vedea un film bun si as rontai seminte. Sau floricele. Waw...ce ar zice cuconeturile simandicoase - seminte. Iac! "Mie nu-mi plac!". "Nici manelele." Draci. Cine le controleaza ce fac intimitate? Vax. Cuconeturi false cu aere de domnisoare de pension, pudice si rusinoase. Bleah!
Costa oare ceva sa recunosti? Da, dom'le. Eu recunosc. Imi plac la nebunie bomboanele agricole pe care le mananc insa numai acasa si scuip ca taranca cojile intr-o cutie de margarina goala. As vrea sa scuip ca o doamna, dar acasa nu sunt. Care e problema? Sau e vre-una ca mai ascult si eu, din cand in cand, cate o manea? Au Costi si Gutzii - amandoi - niste manele de "of si aualeu" de plang singura langa paharul de limonada. Nu bere. Nu vin. Limonada....Sa moara dusmanii mei....
Dar acuma nu am chef! N-am chef de nimic! Nici macar de un pahar de votca. Sunt plicti-flicti. Cred ca-mi voi umple cada cu apa, spuma si saruri si voi zace acolo ca un submarin esuat. Dap! Asa am sa fac!
VA PUPA JEAN!

sâmbătă, 5 iunie 2010

27.05.2010
Sunt nauca de cap. M-am trezit de la 7,30. Si sunt nauca. Pentru ca vestea pe care am primit-o ieri - si la care ma asteptam, intr-un fel, a fost ca o lovitura de maciuca dupa ceafa. Desi, repet, ceva imi suna aiurea in cap.
Pe scurt, am aflat ca niste conturi au fost golite. Niste bani stransi cu grija, o viata intreaga, au disparut fara urma. N-are importanta ale cui. N-are importanta cine a facut asa ceva. Atata doar pot spune - este trist cand stai aproape 30 de ani intr-o familie si dupa tot acest timp iti dai arama pe fata. Este si mai trist faptul ca-ti poti imagina ca cineva ar putea sa faca asta. Sa-ti insele asteptarile, sa-ti dea peste cap perceptia despre ceea ce credeai ca face parte dintre apropiati. Este trist, pentru ca si-a putut inchipui ca poate pacali atat de murdar. Dar se pare ca e adevarat ce se spune ca unele persoane cu putina scoala nu prea gandesc. Deloc.
Este si mai trist ca cineva isi poate imagina ca poate minti cu nonsalanta, ca poate invarti ata pe degetul mic, asa cum s-ar juca cu cheile casei. Mintea mea, in momentul de fata, cand am toate datele problemei in mana, nu poate concepe ca o persoana intrata intr-o familie acum mai bine de 30 de ani, poate face asemenea mojicice si mitocanie. Intr-o familie care a tratat-o cu drepturi depline - cu toate ca nu le avea. Intr-o familie care a primit-o cu bratele derschise, care a omenit-o, care nu a cracnit niciodata la indiferent ce a cerut si i s-a oferit.
Nu stiu. Parca nu am cuvinte sa pot pune pe hartie ce simt acuma. Parca mintea imi e golita. E un vid total. Un blanc. Pentru ca nu pot intelege de ce. Care este motivul pentru care a facut ceea ce a facut. Care este motivul pentru care a ales batjocura, minciuna si, de ce nu, rasul in fata. Rasul ca un ranjet. Cica de invingator. "Te-am avut!". "Te-am pacalit!". "Te-am ars!".
Nu stiu, dar nu pot intelege. Mintea mea refuza asta. Poate sunt eu de moda mai veche. Foarte veche. Poate am eu perceptii eronate privind respectul dintre oameni si viata de zi cu zi. Dar stiu foarte sigur ca, oricat de mult ar durea, nu as putea sa ma cobor intr-atat incat sa ascund adevarul, sa denaturez un adevar evident. Repet, poate eu sunt de vina. Poate experienta mea de viata este prea putina.
Sau, poate, sunt prea proasta de buna. Si sunt prea naiva. Si atunci mi-o iau. Calda.
O mie de ganduri imi trec acum prin cap. Si o mie de incercari de a explica un gest nefiresc, dictat de o lacomie feroce si o tendinta de a avea totul, unele chiar nemeritate. Mi se ridica tensiunea si ma revolt. Din pacate, poate degeaba. Nu stiu. Pentru ca exista toate sansele ca sa nu se mai poate recupera nimic si sa nu se mai poata face nimic.
Oricum, sunt convinsa ca Cel de Sus nu doarme niciodata. Iar Judecata Divina este Sfanta si Dreapta.
22.05.2010
Nu credeam ca un drum cu autobuzul Sibiu-Bucuresti ma va face sa-mi reamintesc atatea lucruri. Locurile din Sibiu, uneori atat de familiare, acum erau incarcate de alte constructii. Strazile erau acum modificate, intersectiile capatasera ronduri cu flori, arbusti si fantani arteziene.
Mi-am adus aminte cand, copil fiind, imi petreceam o parte din vacanta de vara la Sibiu. Mi s-au rulat in minte amintirile cu bunicul care ma ducea peste tot - in Dumbrava, la Paltinis, la Cisnadioara, la toate muzeele posibile si la concertele de orga de la biserica din spatele Pietei Mari, nu ii mai stiu numele, parca Biserica Evanghelica.
Apoi mi-am adus aminte de sora bunicului, o femeie calda si buna, care ma astepta intotdeauna sa stau la ea, sa-mi faca toate placerile si toate poftele. O femeie calda si buna, care isi dorise toata viata o fetita, dar Dumnezeu o binecuvantase numai cu 2 baieti.
Mi-am adus aminte de plimbarile lungi, pe care le faceam pana in centru, la brat cu matusa mea draga. Cum ne uitam la toate casele si in toate gradinile pline de flori, care erau atat de ingrijite si de curate. Cum ne uitam in vitrinele magazinelor - atat de goale in acea vreme. Cum ne intalneam cu cineva cunoscut si stateam de vorba, matusa mea prezentandu-si mandra nepoata care o conducea in plimbare.
Nu am sa uit plimbarea cu bunicul in Muzeul Satului din Dumbrava, cand, copil fiind, am profitat de o vreme superba pentru a vizita casutele aduse din toate colturile tarii. Conace frumoase, bordeie de stuf, case din lemn cu moara de apa, mori inalte asemanatoare celor olandeze, case cu pridvor inalt si casute mici, de pitici, unde trebuia sa te apleci ca sa poti intra pe usa mica, facuta parca pentru hobbiti.
Nu voi putea niciodata sa-mi uit copilaria si adolescenta incepute aici, cu bunicul. Unele lucruri nu le mai tin minte, fiind prea mica, dar mama imi povestea ca bunul ma ducea in parcul Sub Arini, cu sania. Din cand in cand, tragea intr-o parte, brusc, de sfoara de la sanie, ca eu sa cad in zapada. Si radeam...Radeam, copil fiind, copil nevinovat care inca nu cunostea realitatile si mizeriile vietii.
Mi-aduc aminte vag casa in care stateau, inainte sa-si ia apartamentul de la bloc. O casa veche, cu intrarea printr-o curte larga, pe niste porti mari, facute sa intre, cu ceva vreme in urma, trasura cu cai, apoi, cu timpul, masina. Imi mai aduc aminte inca pomul din mijlocul curtii din spate, unde, de o craca mai groasa, bunicul imi agatase hucinul.
Un leagan de lemn si sfoara, din acela cu bile colorate, albastre si rosii. Mi-o aduc aminte pe vecina, pe Maricica. Imi aduc aminte ca, intr-o seara, bolnavioara fiind, mi-a uns corpul cu ceva si m-a infasurat intr-un cearceaf. Nu-mi mai aduc insa aminte ce aveam de eram bolnava, si nici cu ce ma daduse pe piele. Destul ca ma ustura rau de tot, iar bunica, cu chipul bland si bun ma ruga sa mai rezist un pic, ca-mi face bine.
Imi aduc aminte de gradinita nemteasca unde am facut un semestru sau un an gradinita. Din pacate, germana invatata atunci nu o mai stiu. Nici macar poezioarele de care mama imi spunea ca le rosteam ca o adevarata nemtoaica...