27.05.2010
Sunt nauca de cap. M-am trezit de la 7,30. Si sunt nauca. Pentru ca vestea pe care am primit-o ieri - si la care ma asteptam, intr-un fel, a fost ca o lovitura de maciuca dupa ceafa. Desi, repet, ceva imi suna aiurea in cap.
Pe scurt, am aflat ca niste conturi au fost golite. Niste bani stransi cu grija, o viata intreaga, au disparut fara urma. N-are importanta ale cui. N-are importanta cine a facut asa ceva. Atata doar pot spune - este trist cand stai aproape 30 de ani intr-o familie si dupa tot acest timp iti dai arama pe fata. Este si mai trist faptul ca-ti poti imagina ca cineva ar putea sa faca asta. Sa-ti insele asteptarile, sa-ti dea peste cap perceptia despre ceea ce credeai ca face parte dintre apropiati. Este trist, pentru ca si-a putut inchipui ca poate pacali atat de murdar. Dar se pare ca e adevarat ce se spune ca unele persoane cu putina scoala nu prea gandesc. Deloc.
Este si mai trist ca cineva isi poate imagina ca poate minti cu nonsalanta, ca poate invarti ata pe degetul mic, asa cum s-ar juca cu cheile casei. Mintea mea, in momentul de fata, cand am toate datele problemei in mana, nu poate concepe ca o persoana intrata intr-o familie acum mai bine de 30 de ani, poate face asemenea mojicice si mitocanie. Intr-o familie care a tratat-o cu drepturi depline - cu toate ca nu le avea. Intr-o familie care a primit-o cu bratele derschise, care a omenit-o, care nu a cracnit niciodata la indiferent ce a cerut si i s-a oferit.
Nu stiu. Parca nu am cuvinte sa pot pune pe hartie ce simt acuma. Parca mintea imi e golita. E un vid total. Un blanc. Pentru ca nu pot intelege de ce. Care este motivul pentru care a facut ceea ce a facut. Care este motivul pentru care a ales batjocura, minciuna si, de ce nu, rasul in fata. Rasul ca un ranjet. Cica de invingator. "Te-am avut!". "Te-am pacalit!". "Te-am ars!".
Nu stiu, dar nu pot intelege. Mintea mea refuza asta. Poate sunt eu de moda mai veche. Foarte veche. Poate am eu perceptii eronate privind respectul dintre oameni si viata de zi cu zi. Dar stiu foarte sigur ca, oricat de mult ar durea, nu as putea sa ma cobor intr-atat incat sa ascund adevarul, sa denaturez un adevar evident. Repet, poate eu sunt de vina. Poate experienta mea de viata este prea putina.
Sau, poate, sunt prea proasta de buna. Si sunt prea naiva. Si atunci mi-o iau. Calda.
O mie de ganduri imi trec acum prin cap. Si o mie de incercari de a explica un gest nefiresc, dictat de o lacomie feroce si o tendinta de a avea totul, unele chiar nemeritate. Mi se ridica tensiunea si ma revolt. Din pacate, poate degeaba. Nu stiu. Pentru ca exista toate sansele ca sa nu se mai poate recupera nimic si sa nu se mai poata face nimic.
Oricum, sunt convinsa ca Cel de Sus nu doarme niciodata. Iar Judecata Divina este Sfanta si Dreapta.