18 mai 2010
O pereche de ochisori rotunzi si negri, ca doua boabe mari de piper, ma studiau cu atentie din spatele mainilor sotului meu. O pazeau de zanateca de catelusa, care sarea ca zapacita si latra sa vada si ea minunea cu pene, cioc si ochisori. Era un pui de pasare, negru cu alb, picat din cine stie ce cuib. Zburat de o rafala de vant a furtunii care bantuise capitala cu cateva zile in urma.
Suflet milos, sotul meu a luat ghemotocul de pene si puf, care se chinuia, cu greu, sa-si pastreze o pozitie decenta, fara sa cada in fund sau in cioc. Un bot speriat, caruia ii batea tare de tot inimioara, pentru ca nu stia unde este. Ce bine ca nu il gasise vreo pisica. Nu ar mai fi scapat din ghearele matei, pentru ca, asa, mic si napastuit, nu stia inca nici sa zboare.
Pasaruica s-a dovedit a fi un pui de cotofana, nu mai mare de 7-8 saptamani, inca imbracat in puf si pe alocuri golas, cu cas la gura si fara echilibru, din cauza picioruselor inca prea moi. A devorat rapid cei 3-4 “viermisori” facuti dintr-o bucatica de piept de pui si a baut cu repeziciune cele 2-3 picaturi de apa prelinse pe cioc de pe degetul meu.
I-am facut culcus intr-un lighean de rufe, mare si incapator, captusit cu prosopul de baie al cainelui. In prima zi a dormit aproape non-stop, poate si datorita faptului ca o diaree cumplita ii chinuia micul trupusor, cat un pumn de copil. Doar ochisorii aceia ca doua boabe de piper spuneau multe, parca multumind ca avem grija de micul orfan.
Incet, cu fiecare masa, cu fiecare bucatica de carnita, puterile se implineau si, intai a putut sa stea drept, pentru ca, acum, dupa nici 2 zile, sa stea semet – e adevarat, inca nu foarte stabil – pe cele doua picioruse ca doua paie.
Hotoman, puiul a invatat sa caraie intr-un anumit fel, anuntand astfel ca ii este foame si chiar aratand asta cu cioculetul larg deschis, in asteptarea papicii. Sare tupa-tup prin lighean si zburataceste cu aripile frumos penate, dar inca incomplete, incercand sa se ridice.

Inghite lacom mancarea si clipeste repede din ochisori, semn ca ii place. Este incapatanata si are o personalitate puternica, ferindu-si capul daca insist sa ii mai dau un “viermisor”. Imi recunoaste vocea si “canta” usurel, pe limba ei, infoindu-se un pic in pene atunci cand vin langa ea…

Asa scriam acum trei-patru zile despre minunea cu pene…din pacate, cand m-am intors de la Sibiu, penata nu mai era. Murise cu o noapte inainte. De ce? Nici noi nu stim. Cineva mi-a zis ca pipotele puiutilor de pasare nu digera carnea, nu au inca enzimele necesare digerarii…si ca totul se impietreste in burtica ei… dare eu stau si ma gandesc de ce totusi avea pofta de mancare, era vioaie, avea scaun….deci toate semnele unui tranzit intestinal bun si al unei asimilari – cat de cat – a principiilor alimentare…asta e….ma voi consola cu gandul ca a murit la caldura, iubita si dragalita, si nu sfasiata de ghearele si coltii vreunei matze…o mangaiam cu degetul in fiecare seara pe capsor, usurel, ca o atingere….dormi in pace, sufletel!