19.07.2010
Iluzie. Vis spulberat. Dragoste marturisita, dar niciodata aratata. Departare, inlantuire, sentimente confuze, decizii pripite. Amalgam de fericire si durere. Amestec de ras puternic, din tot sufletul, si lacrimi sarate, ingeminate in barbie.
Iluzia unui viitor frumos, urmat dupa un prezent infierbantat, cu marturisiri dulci si dorinte impartasite. Iluzia existentei unui trai fara grija, curat, luminos, pur ca si lumina unei lumanari, ca o boaba de roua pe o petala suava de trandafir, ca o lacrima inocenta cazuta dintr-un ochi de un verde crud. Poate mult prea crud. Poate mult prea verde. Poate mult prea albastru. Poate mult prea caprui. Poate mult prea adanc si mult prea ascuns.
O dragoste imensa ce coplesete totul, ce arde de pasiune si de dorinta, ce parjoleste totul in urma, ce distruge parca tot ce atinge. Stiam ca dragostea nu distruge. Stiam ca o iubire pura si curata inseamna un camin, o familie, copii, bucuria de a fi in doi. Si mai stiam ca ea distruge doar daca este falsa, cu interese ascunse, cu minciuni, ascunzisuri si lucruri nerostite.
O dragoste nearatata in fapte, nesimtita in mangaieri, nerostita in cuvinte, nearatata prin nopti fierbinti de pasiune si sentimente calde. O dragoste nematerializata intr-o imbratisare care ar putea spune totul.
Amalgam de fericire pentru cuvintele seci spuse totusi. Dar cata durere si lacrimi ascunde aceasta lipsa de continut. Aceasta sterilitate. Cata lacrima se aduna in aceasta tacere, in aceasta liniste, in aceasta cortina lasata sa cada grea peste sufletele noastre.
Indepartare. Insingurare. O auto-convingere ca, poate, asa va fi mai bine. Ca, poate, lacrimile se vor usca intr-un final si, intrebarile ramase fara raspuns, vor dispare, asemeni unor cuvinte scrise pe o foaie de hartie cu cerneala simpatica.
Durere. Deznadejde. Deziluzie. Vise frumoase, uitate in clepsidra timpului, inchistate intr-un cocon de auto-ingradire, de auto-pedepsire, de auto-flagelare. O suferinta auto-impusa, o durere ce vrea sa iasa tipand afara din suflet, dar care ramane acolo, inabusita in lacrimi, gesturi nefacute si cuvinte nerostite.
O gara poate pustie, un peron trist, un tren ce te duce catre o destinatie atat de draga si de familiara, dar, care, dintr-o data, a devenit rece si goala. Pentru ca ai ales sa te desparti de ea. Ai ales sa stai departe, sa nu-i tulburi viata, linistea, bucuria, sufletul. Dar ea te va astepta, va sta cuminte, va pune doar cate o floare alba de cires pe banca pustie de pe peronul trist si gol al garii sufletului tau.